miercuri, 28 aprilie 2010

Sorry I'm late



Dacă tot există blogul ăsta unde prin bunăvoinţa lui băgă pot să-mi vărs frustrările de câte ori am chef, m-am gândit să ating azi un subiect relativ tabu pentru mine: punctualitatea sau mai precis, lipsa ei. De ce tabu? Pentru că eu am o mică problemă cu asta. Nu, nu urăsc oamenii lipsiţi de această onorabilă virtute, fără de care lumea nu ar mai putea evolua, ba chiar mă simt excelent în preajma lor din simplul motiv că...şi eu sunt una de-a lor. Dintotdeauna am fost o nepunctuală, fie că a fost vorba de întâlniri cu prietenii sau de mers la serviciu şi foarte rar s-a întâmplat să nu întârzii câtuşi de puţin. E drept că de obicei mă cam încadrez în sfertul academic, dar tot lipsă de punctualitate e şi aia. Prietenii, apropiaţii, colegii de serviciu şi, în cele din urmă, şi şeful meu şi-au acceptat resemnaţi înfrângerea în încercarea lor de a mă aduce pe calea cea dreaptă, probabil în ideea că suma defectelor unui om rămâne constantă, adică mai bine lipsită de punctualitate decât de scrupule sau, mai rău, minte. Neplăceri prea mari n-am avut eu din cauza asta, au fost câteva tentative de critică constructivă, eşuate din păcate.
Azi însă am asistat la o scenă destul de penibilă. Stabilisem de ieri cu şeful meu să ajungem la birou la ora 8, pentru că urma să vină angajatorul nostru neamţ, un domn care în ciuda venerabilei vârste de peste 70 de ani impune respect prin statură, vivacitate şi o poftă de muncă pe care numai un patron de succes o poate avea. Şi dacă e neamţ, e clar şi punctual. Eu am făcut un efort şi m-am trezit cu o jumătate de oră mai devreme decât de obicei dar cine s-a gândit că legile lui Murphy o să mi se aplice şi azi? Aşa că nu m-am dezminţit nici de data asta şi am ajuns la birou cu exact 5 minute după stimatul domn. Care după vreun sfert de oră în care mă lasă să-mi trag sufletul, vine la mine şi-mi zice: Mädel, (asta-i un fel de “fătucă” la noi), eu de 50 de ani fac zilnic naveta 25 de km şi n-am întârziat la serviciu niciodată! Atât. Am crezut că îmi pică faţa. Nu mai avea rost să-i explic de ambuteiaje, semafoare prinse de nu ştiu câte ori sau şoferi adormiţi. Mi-am cerut scurt scuze după care omul şi-a văzut de ale lui. Mai târziu a încercat un fel de small talk şi a dat-o pe glumă, fără nicio referire la incidentul de dimineaţă.
Eu mă întreb acum un lucru: oare să mai sper la mărirea aia de salariu anunţată înainte de Paşti?

laqvarta

3 comentarii:

  1. eiii cucoana, ce te dadeam io afara!!!! btw, sa-mi aduci aminte sa-ti tai din castigul de la gugal :-P

    RăspundețiȘtergere
  2. si eu te dadeam in judecata pentru "grave prejudicii psihice cauzate angajatului" :))
    niciun leu mai putin, herr! cum vrei sa-mi platesc eu avansul la casa? :P

    RăspundețiȘtergere

dacă te ţine, încearcă