joi, 5 februarie 2009

Frăţia culorilor


                                                                                                 de Vasile Racoviţan

Steaua, Dinamo, Steaua, Steaua, Dinamo, Steaua, Dinamo, Dinamo.V-aţi plictisit? Mai urmează. Ploieşti, Ploieşti, Ploieşti, Ploieşti, Ploieşti. Acum chiar cred că v-aţi plictisit.

Prima dată când s-a hotărât „stop dominaţiei impuse de la centru” a fost la începutul anilor ’90. Atunci, la Cluj s-a format o echipă de vis. Ghiţă Mureşan, “Bubu” Roschnafsky, Horea Rotaru, Mircea Cristescu, Mihai Sinevici, “Bobo” Pintea sau Tibi Sebestyen erau numai câţiva dintre cei care, în 1992, 1993 şi 1996, sub bagheta lui Gheorghe Roman, au mutat “centrul” baschetului românesc pe malul Someşului. Alături de ei, câteva mii de “nebuni” îmbrăcaţi în alb şi negru.

În 1995 şi 1999, a venit rândul Sibiului să facă legea. Elemer Tordai, Cornel Alecu, Claudiu Munteanu, Benny Pelger sau Bogdan Spânu, “mânaţi” în luptă de Mircea Vulc şi de alte mii de “nebuni”, îmbrăcaţi în galben şi albastru, au transformat Sibiul în capitală.

După deja mult prea plictisitorul un-doi Steaua-Dinamo, mult mai palpitantul meci Cluj-Sibiu prelua puterea în ceea ce priveşte rivalitatea adevărată în baschetul din România. Iar de atunci, nimic nu s-a schimbat. Oricând, un meci Cluj-Sibiu a fost mai “adevărat” decât orice confruntare a “veşnicilor campioni”. Şi totul, dintr-un singur motiv: meciul din tribune, întotdeauna mai încins, mai savuros. Când într-o sală se strâng, de o parte şi de alta a terenului, alb-negrii şi galben-albaştrii, spectacolul e garantat. Iar acest spectacol reprezintă, de fapt, esenţa acestor meciuri. Nu valoarea echipelor, nu priceperea antrenorilor, niciodată locurile din clasament sau miza meciurilor. Spectacolul din tribune face din meciurile dintre clujeni şi sibieni adevărate “capodopere” ale propagandei pentru ceea ce ar trebui să fie, cu adevărat, sportul.

Doar că, nu de puţine ori, rivalitatea “adevărată” a depăşit graniţele normalului şi s-a transformat într-una prost înţeleasă. Ceea ce era cândva o luptă comună a clujenilor şi sibienilor s-a transfomat într-una a clujenilor contra sibienilor. “Fraţii“ au devenit duşmani, iar asta a umbrit din ce în ce mai mult spectacolul pe care oricine aşteaptă să îl vadă la meciurile directe. Injurii, batjocură, uneri chiar ură, venite din ambele părţi, au aruncat în derizoriu frumosul disputelor Cluj-Sibiu. L-au transformat în grotescul meciurilor de fotbal Steaua-Dinamo. Ceea ce niciodată nu ar fi trebuit să se întâmple, ceea ce nimeni nu şi-ar fi dorit să fie realizat, s-a petrecut: alb-negrii au ajuns să vină la meciuri ca să vadă suferinţa galben-albaştrilor, şi invers.

Din nefericire, mă tem că sâmbătă, în Sala Sporturilor “Horia Demian”, nu va fi altfel. Nu am niciun motiv să cred că, după atâţia ani în care frumuseţea duelurilor Cluj-Sibiu a fost uitată, ea va fi reînviată “la comandă”. Dar măcar pot să sper că în pauză şi după joc, indiferent ce va arăta tabela, cel puţin o mână de “nebuni” alb-negri şi galben-albaştri se vor aduna laolaltă şi îşi vor aduce aminte care e motivul pentru care, de ani de zile, toată lumea aşteptă cu sufletul la gură un meci Cluj-Sibiu.

Eu, unul, m-am plictisit să tot citesc şi chiar să scriu, în mai, aceleaşi titluri legate de deznodământul finalei. Măcar o dată aş vrea să fiu obligat să schimb “partitura”, iar când meciul al 7-lea al ultimului act va lua sfârşit, să am de ales când va fi vorba să dau titlul de pe prima pagină. Să stau şi să mă gândesc bine dacă e mai potrivit un titlu care să conţină două din cuvintele “Cluj”, “Sibiu” şi “campioni” sau unul care să ridice în slăvi adevăratul câştig important al unui duel de asemenea calibru: frăţia culorilor alb, negru, galben şi albastru.

http://www.vasileracovitan.com/